absolută, furioasă, opusă credințelor metafizicei. Și, într-o zi o elegantă fițuică reunea cu același Miile, cu versurile plate ale ofițerului Carol Scrob, cu povestirile melancolice, care mă impresionau, ale unui Nicolae Țincu, pagini de critică literară și artistică ale lui Delavrancea, de o așa de proaspătă și de curajoasă personalitate.
Încercări literare nu făcusem eu însumi, decît nu știu ce schiță, după paginile de realism din Contemporanul cu privire la ridiculul amestecat în drama îngropărilor din colțul meu de Botoșani – forțam pentru aceasta un suflet care cerea altceva —, și numai la întoarcerea pentru pregătirea de bacalaureat, cum, în fața casei „moșului Iacob” era aceea a unor vechi colegi ai mei, în care o domnișoară mai nostimă decît tînără avea ochi și pentru mine, dar mai mult pentru Ermil, bunul băiat groaznic de urît, dar bogat, al lui „moșu’ Manole”, îngînam versuri ce tindeau a lovi în concurentul care putea să fie mai fericit:
Are inimă de aur, Și ți-e drag de nu-l vezi bine. Fericește-te pe tine: De bărbat ai un tezaur…
Ermil, el însuși ieșit de la admirabila școală particulară”Institutele Unite” a junimiștilor, cu amintirea lui Eminescu și cu prezența lui Cuiianu matematicul și a matematicului Melik, cu”Codiță” al nostru și cu tot clanul, cunoștea mult mai bine noua literatură și, cum îi plăcea să-i cetească inteligentei și bunei noastre mătușe, Aspasia, asistam și eu, în acele luni dinaintea bacalaureatului, la lecturi luate din Convorbirile literare, mutate acum la București. Ermil cetea rău, dar eram în măsură să înțeleg ce bună era literatura, o, mult mai bună decît la Contemporanul…
Deocamdată, în urîtul oarelor din clasa a VI-a, mă
