într-însul. I se puneau întrebări, mai ales în clasa a VII-a, cu privire la cele mai frumoase fete din oraș, se simulau închideri între cele două geamuri, se dădeau lupte cu pachete de rufe din care răsăreau mîneci și craci. El, incapabil de a examina, punea note la întîmplare. Ale mele erau foarte bune, pentru că, știind cît se putea ști și la Botoșani, avusesem cutezanța de a-i declara de la început, cum tot mai rupeam ceva, că am făcut studii la Cernăuți. Fără a mai fi întrebat, aveam nota zece asigurată.
Matematicile le preda, ceremonios, în hainele cele mai îngrijite, cu gulerul cel mai înalt și totdeauna proaspăt, trăgîndu-și manșetele cînd scria pe tablă, Lucescu. Dar, bolnav de piept, silit să facă îndelungate petreceri în țeri calde, el nu era un profesor permanent. La dînsul înțelegeam… cît de obicei, și această incapacitate absolută m-a dus la prima înșelare a unui profesor: în cursul unei teze m-am cerut la putina cu apă și am simulat o slăbiciune neprevăzută. O însemn aceasta, alături de scrierea pe manșetă, silită de totala mea inaptitudine de a învăța pe de rost, a versurilor odiosului Boileau, la Suțu, și cu o nerușinată teză prezentînd „tăietura unui vulcan în momentul erupției” la profesorul de științi naturale de care va fi vorba pe urmă.
O dată, Lucescu a fost înlocuit cu profesorul de Universitate Ralet. Nobilă figură boierească aleasă atitudine a bolnavului de aceeași boală cu Lucescu, care-și domina suferințile, și în același timp o sinceritate, o spontaneitate, o genială dispoziție în a lua lucrurile de la început, personal. Cînd, în fața cifrelor de pe tabelă, mă opream total dezorientat, glasul slab mă îndemna:”Să încercăm! Să văd și eu ce s-ar putea!”. Am crezut un moment că poarta de aramă neclintită se crapă puțintel în fața mea.”Domnu’ Drăghici” de la științe, gras, gros, bondoc, cu părul mărunt, creț, cu mustața care părea roasă de
