molii – de aici porecla: cățeaua —, cu glasul fără sonoritate, urmărind penibil pe carte numele fosilelor, la care cei mai obraznici nu lipseau să adauge”Catella Magna”, imediat repetată și de profesor. Aici lecția era un perpetuu scandal:
1 i se aduceau pietre din gunoi ca să le identifice și se pare că într-adevăr le apropia de limbă. L-am cunoscut și altfel, în familia lui – de care a vrut să mă și apropie —, și, supt dascălul ridiculizat am descoperit un om fundamental bun, care însă desigur își greșise meseria.
Mai că l-aș fi putut confunda ca aspect cu bunul bătrîn de la muzică, Dima, căruia nu i-am dat un ceas de cîntare, deși mă asigura că am „un glas frumos”.
Ce splendid era profesorul de desemn, Șoldănescu, un pictor adevărat, care mi se înfățișa ca un sfătuitor mai în vrîstă! Moartea timpurie a împiedecat dezvoltarea talentului său, foarte real.
La română, un om de o imensă lectură, de un spirit ascuțit și pătrunzător, autorul unor studii despre balada românească și viitorul alcătuitor al unei masive lucrări care pretinde a rezolvi, filologic și istoric, chestia originii românilor, Alexandru Philippide, moștenitorul nuraelui și temperamentului unui grec de geniu, de la începutul secolului al XIX-lea, nu făcea decît să ne sperie. Mic, iute, mînios și furios, fulgerînd pe supt ochelari, părînd că vrea să ne înțepe cu vîrful stufoaselor mustăți, umflîndu-și pieptul supt vesta, jiletca bătător la ochi decoltată, împroșcînd cuvintele la explicația care nu se înțelegea și bruscînd la răspunsuri și pe cei mai buni, el ne prezintă, ceasuri întregi, sprijinit pe cugetători germani ale căror cărți erau citate în nemțește, teoriile despre deosebirea între istorie, care spune cum e, știință, care învață ce nu e, și poezie, care se ocupă cu ce nu poate să fie, ori, în clasa a VII-a, înșira o întreagă bibliografie
