căci nu voim a fugi de cruzimea Turcilor, ci în tot chipul voim să avem războiu cu dînșii».
Nu e sigur că Vlad a spus aceleași cuvinte Domnului moldovean, «fiul» său din alte vremuri. Aici nu era nici bucurie de făcut cu astfel de știri, și de aici nu se putea aștepta nici-un ajutor. Moldovei îi trebuia încă liniște, ca să-și adune puterile pentru silințile ce o așteptau în viitor, și Ștefan nu înțelegea să împiedece închegarea țerii sale pentru deșertăciunea unui nume mare sau pentru plăcerea omorurilor. Prădăciunile Munteanului erau pentru dînsul o mare pagubă, căci legăturile de negoț ale Moldovei pănă la poarta de spre Mare a Cetății-Albe erau acum întrerupte pe mult timp. Ici și colo tăciunarii lui Vlad vor fi nemerit și pe pămînturile moldovenești apropiate. În sfîrșit, primejdia turcească, ce trebuia să se abată fără întărziere asupra «țerișoarei» lui Țepeș, nu putea să nu prindă în bulboana ei și Moldova.
Ba încă, pe încetul, receala dintre cei doi Domni romîni se prefăcu într’o dușmănie fățișă. Vlad era omul, ruda lui Matiaș Corvinul; Ungurii acestuia făceau pază bună în Chilia, puternic întărită încă de la începutul Domniei lui Țepeș, acea Chilie pe care Dan cel de-al doilea o ceruse cu armele de la Alexandru-cel-Bun, pe care Petru, unchiul lui Ștefan, o dăruise numai de nevoie lui Iancu-Vodă, pe care Bogdan, tatăl lui Ștefan, se învoise numai cu inima strînsă să nu încerce a o lua îndărăt
