IV. LUPTA DINTRE ȘTEFAN ȘI PETRU ARON.
Această îndoită siguranță rușinoasă nu ținu însă multă vreme, și Aron Călugărul nu ajunse în Scaunul Moldovei vrîstă de argint a lui Alexandru-cel-Bun. Înnainte de a pleca să despresure Belgradul Sîrbesc, bătut cu furie de toate puterile lui Mohammed al II-lea, Iancu-Vodă se îngrijise să aibă în urma lui, pentru orice împrejurări, un prieten sigur, un «fiu» și «frate». Vladislav Dan i se va fi părut prea slab, prea șovăitor, prea greu de adus la războiul cu păgînii, prea gata de ceartă cînd i se atingeau drepturile în Făgăraș și Amlaș, stăpînirile ardelene legate de Domnia munteană, și, astfel, în locul lui el statornici pe unul din fiii ce stătuse la Turci în 1447, ai lui Vlad Dracul, pe care tot el, Iancu, îl ucisese pentru necredință. Și tînărul puiu al Dracului se chema Vlad, și avea și el vitejia îndrăcită, sireată a tatălui său. Iancu-l va fi cules cîndva, în călătoriile sale războinice prin Balcani: i se dădură cîțiva ostași; pribegi cu dor de țară și de moșiile, de „veniturile țerii se alcătuiră în ceată împrejurul lui. În April el trecu munții pe neașteptate, prinse pe Vlad, făcu pe fratele acestuia, Dan, să fugă, și strînse Domnia în ghiarele sale sîngerate, de uliu fără de milă.
Iancu-Vodă scăpă Belgradul din mîna Turcilor, dar muri, de oboseala vrîstei și a luptelor, la 11
