pline de sînge. Ocrotitul Polonilor trebui să fugă înnaintea lui Petru, precum fugise înnaintea lui Bogdan. Mica oștire de la Cameniță nu-i folosi mult, și vîntul iernei o risipi pe acasă, dar cuminția epitropului Costea pîrcălabul păstră lui Alexandru măcar două puternice cetăți, una în Moldova-de-sus, cealaltă la vărsarea Nistrului: Neamțul și Cetatea-Albă, pe care Petru nu era în stare să le supuie. Anul 1451 se încheie lăsînd Moldovei, din nou dezbinate, iarăși doi Domni, un fiu și un nepot al lui Alexandru-cel-Bun, un copil din flori și un moștenitor legiuit.
Dar Petru-și pierdu răpede sprijinitorii, și cîtva timp, doi ani întregi adecă, nu se mai auzi de Voevodul sîngeros încununat prin omor la Reuseni. Fruntașii țerii încunjurau la 27 Octombre 1452 pe Alexandru în Suceava, care întăria moșiile lui Costea, fiul lui Vrană. Polonii îl cam lăsase în părăsire, și ei se îngrijiau așa de puțin de hotarul apusean al țerii lor, încît în vara acestui an Podolia avu să îndure din partea Tatarilor o strașnică pradă, care rămase nerăzbunată. Ba încă Domnul Moldovei fu poftit în toamnă să vie la oastea castelanului și Palatinului de Cracovia, trimeși în Rusia în potriva Tatarilor: deci greutăți în loc de ajutor.
Alexandru se gîndi atunci la Iancu-Vodă, care nu mai avea acum îndatoriri fată de alt Domn moldovenesc. Din Vasluiu, la 12 August 1452, el întăria, pentru a măguli pe Guvernator, vechile drepturi de negoț
