nasturii, inelele, sabia le luaseră hoții. Atîta se păstrează astăzi în mausoleul ce s’a ridicat pe urmă lui Ștefan.
Răsunetul fu foarte slab în Bucovina, în Moldova și nu răzbătu în alte părți ale Romînimii. Se vorbi totuși încă în Octombre de ridicarea unei statui în Iași, dar îndemnătorul, Caimacamul de atunci al Moldovei, Toderiță Balș, era un dușman al Unirii, și el vorbia de Ștefan-cel-Mare pentru a înteți patriotismul moldovenesc al Moldovenilor, în paguba patriotismului romănesc. Se găsiră mai tîrziu ziare mai deslușite, care lăudară între toate faptele lui Ștefan luptele lui cu Radu-cel-Frumos și cei doi Basarabi, din care făcură războaie cu Muntenii, ceia ce n’au fost.
Iar literatura tăcu.
Numai cînd studenții din Viena, membrii Junimii de acolo, îndemnară, cu Eminescu și Slavici în frunte, la o sărbătorire a lui Ștefan la Putna, cu prilejul hramului al patru-sutelea de la întemeierea mănăstirii, numai atunci amintirea eroului stoarse lui Alecsandri două poesii slabe, cu desăvîrșire reci, care fură cîntate înnaintea mormîntului acoperit cu panglici tricolore și cu flori din partea Romînilor din toate părțile. Cu un an înnainte, Alecsandri povestise într’un poem lupta de la Dumbrava-Roșie, o lucrare din cele mai bune ale sale, plină de versuri răsunătoare, pe care din nenorocire le
