sîngerosul cîmp al ultimei sale înfrîngeri; ba odată veni și un «Alexandru-Vodă», fratele lui Ioan, pe cînd se mai ațineau de peste hotar fii de-ai lui Lăcustă și de-ai lui Alexandru Lăpușneanu, — alți «drepți moștenitori».
După cîțiva ani, iarăși Turcii singuri, și fără să întrebe țara, trimeseră un Domn nou al Moldovei, pe un fiu al lui Rareș cu o Săsoaică din Brașov, care cîștigase pe vremea împresurăm acestei cetăți de către Moldoveni inima, lacomă și de altfel de cuceriri, a lui Petru-Vodă. El se numi și ca Domn cu numele său din copilărie de Iancu: un ciudat Iancu-Vodă, cum încă n’a mai fost vre-o-dată în Moldova. La rîndul lui, el fu schimbat în folosul lui Petru, căruia i se ceru îndată un bir mai mare și decît acela ce crescuse nespus de mult în veacul de la moartea lui Ștefan-cel-Mare; sărmanul creștin era milos pentru suferințile săracilor, așa încît fugi la Nemți, sătul de atîta cinste, și muri la dînșii, de dorul țerii.
Avuse un fiu Vlad, numit ca la Munteni, dar pe al doilea copil al său, un copil de dragoste tîrzie și neiertată, cu o roabă, îl numi Ștefan, binecuvîntîndu-l astfel pentru un mare viitor domnesc. Copilul întovărăși pe tatăl său în pribegie: o minune de băiețaș cu ochii mari albaștri, gura mică și lungile plete de aur. El muri la optsprezece ani, într’o rece zi de primăvară din Alpi, de oftică și de podagră, într’o țară și într’o lege care nu erau ale lui. După Ștefanii periți de morți stras-
