testantă, nemțească, și i se păru că numele lui Ștefan-Vodă s’ar potrivi pentru dînsul. Dar Turcii ce veniau cu Alexandru, îl goniră în Polonia, unde totuși el prădase. Aici i se tăie capul în închisoare. Al patrulea Ștefan-Vodă, cel descăpățînat.
Alexandru-Vodă se scăldă în sînge, orbi ca o pedeapsă a lui Dumnezeu și peri în durerea lui și în blestemele altora: se zice că Doamna lui l-ar fi otrăvit, precum otrăvise pe bărbatul ei Doamna lui Stefăniță.
Bogdan-Vodă, urmașul, se dădu petrecerilor, peți în Polonia cu zgomot și ceartă, fu rînit și oprit în prinsoare acolo.
Atunci Turcii dădură Moldova, fără să întrebe pe nimeni, cuiva care nici nu domnise nici-odată, lui Ioan giuvaergiul din Constantinopol, fecior de Armeancă din tară. El îsi zise fiu al lui Stefănită, și a lăsat amintirea unor lupte cu aceiași Turci, așa cum nu se mai pomenise de mult în istoria țerii. Ajutat de Cazaci, el prădă Bugeacul și Țara-Romănească. Muri ca un viteaz, vînzîndu-și scump viața. Oasele sale, sfărîmate de goana cămilelor, de care-i fusese legate mînile și picioarele, rămaseră pe cîmpul măcelului celei din urmă din oștirile sale, iar capul său crunt se bătu pe poarta Curții domnești a Bucureștilor. Dar ca să se ajungă acest scop, nu venise în țara, de unde un Sultan ca Mohammed al II-lea nu putuse dezrădăcina pe Ștefan-cel-Mare, nici măcar beglerbegul Rumeliei.
