Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/270

Această pagină nu a fost verificată

primise de mult pribegi, nemulțămiți din Moldova. Ștefan domni singur de acum înnainte, fără să-și poată găsi o țintă pentru netăgăduita vitejie și hărnicie ce moștenise, fără să poată descoperi un drum pentru avîntul pornit al tinerețelor sale. Lovi odată pe niște Turci cari se întorceau din Polonia, dar lăsă ca Ungaria să se prăbușească, acoperind și vecinătatea supt dărîmăturile ei, în marea luptă de la Mohâcs, în care Soliman-cel-Mare, Sultanul Răsăritului păgîn și creștin, înnecă în baltă, cu tînărul Ludovic al II-lea, tronul de mărire al lui Matias Corvinul. Ca și tatăl său, el făcu războaie pentru nuntă, și ca și dînsul el trecu hotarul Milcovului pentru o biată gîlceavă fără însemnătate, încercînd să zguduie puterea nouă a viteazului Radu-Vodă de la Afumați, fiu al Radului din 1507, — numai pentru a-i putea lua nevasta, pe care o voia mai bucuros decît pe nevasta sa, sora aceleia. Doamna și-ar fi răzbunat otrăvindu-l, și astfel peri, fără să fi ajuns la vîrsta bărbăției, Ștefăniță copilul, cel d’intăiu Domn al Moldovei care după 1504 purtase numele glorios de Ștefan-Vodă.

Boierii înțeleși cu otrăvitoarea chemară un stăpînitor dintre pribegi, căci fratele mai mic al lui Ștefăniță, Petru, murise cu cîteva luni înnainte de acesta. Și pe pribeag îl chema tot Petru; mamă-sa era o tîrgoveață din Hîrlău, în casa căreia poposise une ori ca oaspete iubit Ștefan-cel-Mare, care însemnase pe copil cu semne de recunoaștere ce-l îndreptățiau