Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/269

Această pagină nu a fost verificată

Acesta putu să-și încheie zilele în liniște, și sîngele frățesc, cheltuit supt Ștefan numai pentru înnalte scopuri romănești și creștine, nu se vărsă în deșert cu acest prilej de ceartă trecătoare.

Cu Turcii, Bogdan înnoi vechile legături, asigurat ca și tatăl său că pe credința lor, cinstit ținută, se poate răzima viitorul nostru, atît cît ni-l îngăduiau împrejurările măcar.

Bogdan muri încă tînăr, lăsînd ca urmaș al Scaunului care fusese prea larg pentru dinsul, și de unde el zburase fără țintă către două hotare, pe un copil, căruia înțelesese să-i prezică viața dîndu-i numele de Ștefan. Une ori, dacă fiul e mai puțin vrednic, nepotul calcă pe urmele bunicului. Așa va fi fost, se putea crede, cu fiul lui Ștefan-cel-Mare și tatăl lui Ștefan-cel-Tînăr.

Acesta trăi întăiu supt aripele părintești ale unui bătrîn boier ce purta numele de Arbure, și pe care el îl răsplăti apoi tăindu-l și stingîndu-i și neamul prin uciderea, în același ceas, a celor doi copii ce avea. Țara întreagă se mișcă de durere și de mînie la această veste, și pentru cea d’intăia oară după anul de întemeiare din 1457 un Domn al Moldovei avu în față un steag al țerii îndreptat împotriva lui.

El învinse, și atîția sfetnici ai părintelui său, ai bunicului chiar, își pierdură capetele ca și Arbure pe care voiseră să-l răzbune într’o zi fără noroc, sau se împrăștiară prin străinătatea care nu mai