Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/219

Această pagină nu a fost verificată

săi fără deosebire, suferise o nouă dijmuire din partea Tatarilor, cari topiră zăpezile prin focul ce ardea satele pustiite de locuitori. Nici îngroparea Regelui nu fu scutită de această întovărășire de pradă, robie și omor, — căci Tatarii se întoarseră la jaf în vară.

Regele Casimir lăsase cinci fii, dintre cari unul părăsise lumea, un al doilea era archiepiscop de Gnesen, cel d’intăiu dintre episcopii țerii lui, iar ceilalți trei voiau de o potrivă stăpînirea, — adecă Vladislav din Ungaria, Ioan-Albert, vestit pentru loviturile sale de sabie, cînd folositoare, cînd zădarnice, date mulțimilor tătărești prădalnice, și un mai mic frate, Sigismund, care avea veniturile Lembergului și Zipsului. Sprijinul bătrînei Crăiese Elisabeta făcu” să se aleagă Ioan-Albert, la 27 August. Dar, potrivit cu orînduiala Regelui mort, Litvania, pe care el o moștenise de la tatăl său, ducele Iagello, trecu asupra altui fiu, Alexandru, și astfel se despărțiră, și în ceia ce privește stăpînitorii, cele două țeri, ce fusese pănă atunci în aceiași mînă, căreia, ce e drept, nu i se supuneau de o potrivă. Aceasta era o împrejurare de cea mai mare însemnătate pentru Ștefan, care avea ceva de păstrat împotriva voinții Crailor leșești.

El căută să ajungă la o înțelegere asigurătoare cu Alexandru Litvanul, prin țara căruia mergeau din cînd în cînd soli la Moscova ca să afle cum