despăgubire. În zădar se chemă o oaste care să răspingă pe Moldoveni și să li iea Pocuția: în ziua de 14 Septembre, sorocul de adunare al apărătorilor Poloniei, puțini se vor fi adunat în tabăra de la Bobrka, lîngă Lemberg. Ioan-Albert stătea la Cașovia, în Ungaria-de-sus, Casimir nu îndrăznia să hotărască între cei doi fii, cărora li doria de o potrivă tot binele, și, în sfîrșit, se răspîndise pretutindeni vestea, în stare să îngrozească și pe cei mai îndrăzneți, că Sultanul însuși sosește ca ocrotitor și tovarăș de arme al «Moldoveanului». Acesta-și puse deci ostașii în cetăți și se întoarse fără nici-o pagubă, ca stăpîn al Pocuției, în care pănă atunci nu-i mai fusese dat să calce.
Nimeni nu căută să-l despoaie de cucerirea sa, pentru care el jertfise sînge scump și strămoșii săi plătiseră bani buni. Și în 1491, cei doi feciori de Craiu, dintre cari și unul și altul nu se mulțămia cu o singură Coroană, se luptară împreună în Ungaria, care se dovedia tot mai mult că vrea pe molîul, pașnicul, plîngătorul Vladislav, și nu sufletul de foc și de vrajbă al fratelui celui mic, iubitul mamei sale, Albert. Cu acest cîntec sălbatec în urechi, muri părintele a unsprezece copii, Regele Casimir, la 7 Iunie 1492. Pănă atunci din Polonia nimeni nu căutase a ridica arma împotriva lui Ștefan. Chiar la începutul anului, Regatul, fără călăuză, orbecăind în nenorocirea jafurilor și pierderilor de Ținuturi, amenințat de toți vecinii
