Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/216

Această pagină nu a fost verificată

1490 Ștefan era în Pocuția fără să fi întîlnit un dușman în cale, căci Polonii, cari se temuseră pănă atunci de Ungurii regelui Matiaș, aveau acum grija moștenirii acestuia. Tatarii arseseră Chievul în 1489 și pricinuiseră pierderi Principelui Albert, trimes împotriva lor; apoi ei veniseră în iarna din urmă pănă pe la Lublin, «și», scrie un povestitor din acel timp, «nimeni nu plecă asupra lor, în toată Polonia». Ștefan veni pe urma Tatarilor, nu ca să prade ca dînșii, ci ca să cucerească.

El începu printr’o solie care merse la Casimir spre a cere ca oamenii domnești să poată trece prin Litvania spre Moscova, al cărei Țar, cuscrul lui Ștefan, se înțelesese cu Maximilian, regele Romanilor, ales și în Ungaria, ca să năvălească în Polonia dacă Regele de acolo ar încerca să împiedece cu puterea așezarea lui Maximilian în Scaunul unguresc. Boierii moldoveni, cari mai aduceau și unele plîngeri, sosiră numai după ce veștile că Ștefan se află în Pocuția ajunseseră la urechile lui Casimir. Acesta răpezi îndată la credinciosul său din Suceava, a cărui faptă nu voia să o creadă,— «cu toate că Măria Ta ar fi spuind pe față că a dat astfel de porunci dregătorilor săi», — pe archiepiscopul de Lemberg și căpitanul de Haliciu, ca să ceară lămuriri și darea înnapoi a cetăților luate cu hapca și fără nici-un cuvînt.

La 15 Mart 1490 Ștefan era acasă încă, în Suceava, unde pregătia lovitura, pe care o vestise poate prin prădăciuni ușoare. El își făcuse încă de la 1487