franciscani, cari au mers în părțile răsăritene, nu de dragul nostru, nu din dorința de a ne cunoaște, ci din nevoi de propagandă, cam prin anii 1250–1260, în țerile ocupate de Tatari, pe cari misionarii credeau să-i poată câștiga la credința romană, afară de notele pe scurt ale unui Jean de Plan-Carpin, ale unui Ascelin și unui Rubruquis, cari toți vorbesc de poporul la care veneau, iar nu de elementele supuse acestui popor, cum eram și noi, orice știre lipsește pentru vremea veche.
Cauza este că marile drumuri de comunicație cu Răsăritul și cu Sud-Estul european nu treceau prin părțile noastre. Și se înțelege bine de ce: pentru că nu exista o ordine asigurată în aceste părți și călătorii căutau totuși o șiguranță a drumului și mijloacele materiale pe care trebuiau să le aiba pe acest drum. Călătorii se cam prădau la noi și, mai târziu, Guillebert de Lannoy, pe vremea lui Alexandru-cel-Bun, a fost jăfuit; și alți călători înseamna aceste prădări, de și Domnii întrebuințau acuma toată energia ca să oprească acest lucru.
Am mai putea spune, chiar de acum, încă un lucru, anume că, de oare ce drumul mai scurt totuși trecea prin părțile noastre, țerile romănești au fost întemeiate și din causă că populația noastră ajunsese la o conștiință superioară despre puterile sale și despre țintele pe care le puteau urmari aceste puteri, dar și din nevoia de a avea un pazitor al drumului mai scurt care trecea prin teritoriul nostru. Atunci Domniile noastre au fost fundate și cu mijloacele materiale date de drumeții negustori pe aici.
Inainte de aceasta însă erau două drumuri mari către Răsărit: unul trecea la Nord de Moldova de mai târziu, prin părțile Galiției, pornind din Europa
