prindeau numai rude, toți locuitorii unui sat scoborându-se din același strămoș, al cărui pământ se chema moșia lui și al cărui nume se pomenia în numele satului și în numele fiecărui membru: Albeștii înseamnă urmașii lui Albu. Pământul era al strămoșului care tăiase codrul, care scosese rădăcinile, înlăturase pietrele și făcuse ogorul. Și el nu era împărțit: ca la vechii Germani, fiecare lua atâta ogor cât putea lucra, în proporție și cu calitatea de rudenie, și cu numărul membrilor familiei sale. Nu era iarăși exclus, fiind oameni puțini și teritoriul mare, sistemul, pe care-l preconisează și unii agronomi moderni, de a se muta partea cultivabilă de la un loc la altul, iar restul locului să rămâie necultivat, pentru a se îngrășa de la sine sau prin pașterea turmelor.
Vite erau pretutindeni, în număr foarte mare: turme de oi, cirezi de vite albe fiind mai puține. Boierii, prin Oltenia, mai ales, creșteau și porci, într’o epoca ulterioară, dar acum nu erau încă boieri, și basa culturii de vite a țeranului o forma oaia.
Trecând călătorul prin satele acestea, de-a lungul văii Dâmboviței, ar fi întâlnit în câte un sat mai mare un jude, peste un grup sătesc care se chema poate popor, termin păstrat în nomenclatura aplicată la vii și în aceea a parohiilor (se zice a fi cineva „de popor” la cutare biserică). Foarte veche dregătoria aceasta a judelui… Când au fost Visigoții prin părțile noastre, ei erau, nu supt stăpânirea unui rege, ci a unui jude: judele Atanaric. Și, de oare ce aiurea Visigoții n-au trăit supt juzi, aceasta a făcut să se presupuie că încă de atunci, pe la 370 după Hristos, noi aveam obiceiul de a trăi supt juzi. Se dusese puterea Impăratului, și populația se organizase de la sine, după nevoi elementare. Adaug un lu-
