împăratul acolo și n’a îndrăznit regele Franciei să spună, atâta vreme cât se află împăratul la Paris, că el, regele este în aceiași întregime stăpânul țării sale. O spune una din cronicile contemporane.
De la o bucată de vreme însă, în noua atmosferă a Renașterii mai ales, lucrurile s’au schimbat. Regii s’au considerat, după teoria legiștilor romani dela Bologna, ca stăpâni ai teritoriului lor, ai tesaurului lor, ai oamenilor lor. De aici și conflictul lui Filip-cel-Frumos cu Bonifaciu al VIII-lea : „Nu dau banii miei, pentru că sunt numai ai miei“. De la începutul secolului al XIV-lea se observă deci această tendință.
Dacă se uită cineva bine la schimbarea noțiunii regalității în cele d’intăiu timpuri ale epocei moderne, observă un lucru. De ce regii aceștia se simt așa, dacă au un teritoriu mare sau mic, de ce nu îngăduie nimănui să se amestece înăuntru ? Fiindcă fiecare dintre dânșii e deținătorul unui drept care
