Ea poate fi Imperiul și poate da Imperiul. Așa și Ludovic al XlV-lea, în tendințile sale de dominație europeană, se sprijină și pe regii din Biblie, pe împărații cari s’au succedat pe urmă, dar el, catolicul, care, în momentul acela, față de decăderea Spaniei, este cel ce ține arca sfântă a Bisericii, el, și în puterea acestei Biserici, care putea acorda delegație și în evul mediu și, oricum, și în timpul modern, se poate presinta în această calitate de aspirant la dominația universală, nu numai prin puterea pe care o are, dar printr’o legitimitate care vine, prin Biserică, de acolo, de Sus.
Imperiul lui Carol-cel-Mare, odată realisat, are pretenții universale și, în conștiința împăraților, drepturi universale, dar, înainte de ceremonia de la Sfântul Petru din Roma, Biserica ea însăși era represintanta ideii romane în totalitatea ei. Și, cum împăratul din Bizanț, când nu putea domina Italia, punea vicari,
