Voltaire ar fi fost poate mal bucuros, fiind Frances de instinct, dacă nu altfel, dacă un rege al Franciei ar fi făcut așa ceva, dar, cum nu s’a găsit unul atunci și este un rege la Suediei, el își face datoria față de erou unde îl întâlnește.
Și tot așa față de Petru-cel-Mare, care și el este un erou, cu toată lepădarea de orice pompă exterioară a aceluia care se duce la Saardam și ciocănește cu barda, urmărind supremul scop al vieții sale: acela de a avea o flotă, pe care ar fi fost mulță-mit să și-o fi făcut singur. Când duce apoi lupta împotriva Turcilor și e învins la Prut, aceasta n’are a face: ajunge că a făcut actul eroic; faptul că l-au condus Turcii aproape ca pe un prisonier, aceasta nu scade eroul, cum Caro 1 al XH-lea n’a fost scăzut prin înfrângerea dela Pultava și retragerea la Ben-der.
Nu e vorba la Voltaire de o națiune, de un Stat, de un teritoriu, de un dușman care se presmtă față de poporul frances,
