CAPITALELE INDUSTRIEI
de neîncredere arată că, din vechiul curent mai mult social, care a dăinuit pănă dăunăzi, pănă la unirea societăților și la comemorația de acum trei ani a fundării lor, a mai rămas ceva în suflete. La hală stau alături steagurile tovărășiilor contopite, legând numele lui Traian de al d-lui Iuliu Maniu și al culturii; ultima societate s’a întemeiat în 1916, în cele mai aspre din momentele suferinții noastre în războiu, ceia ce ni s’a părut cam curios.
Seara, masă cu câțiva Americani, judecători, oameni de școală. Se vede bine dorința lor de a reținea „rasa fină”, care „se va perfecționa în a doua generație”. Altfel înțelegere și iubire pentru România, cândva „răstignită pentru omenire”. Dar în sala școlii primare vre-o mie de Români adunați pentru a asculta despre „casa” lor par a dovedi că aceste planuri, firești, nu se vor îndeplini ușor. E în aier o nespusă duioșie când Imnului Regal îi urmează, cântecul dureros al pribeagului.
Apoi, în cutiuțele scuturătoare — ce chin!— spre orașul de peste un milion, cu 30.000 de Români, care e Detroit (pronunță ca în românește, dar odată francesul Détroit, căci sântem pe hotarul canadian).
5. Pe hotarul canadian: Detroit.
Dimineață de după ploaie. Negrele împrejurimi, lângă topitoriile de aramă, sânt pline de știoalme în praful de cărbune care cuprinde totul. Prin ceața dimineții un formidabil pod de fier, de o superioară eleganță, încalecă râul. E „River Rouge”, mi se spune, și iarăși, pe locurile luate de Anglia, păstrate de America liberă, deschise concurenței neamurilor menite a face o nouă nație, vechile amintiri francese învie.
E poate ceva din spiritul rasei latine, ori din vecinătatea Canadei, care, aici, printr’un capriciu al graniței, e la
91
