Case risipite, ale lucrătorilor cari vor aceiași lumină, cari sânt însă stăpâniți de amintirile gospodărești ale țerii de naștere, având plăcerea de a locui, de a locui în adevar acasă, la dânșii, cu puțină poesie rustică în jurul lor.
Șirul de lumini se întinde des, nesfârșit. Din sat în, sat, de fapt orășele, treci pe nesimțite. Aici viața omenească e langibilă, cu tot ce ascunde șl cere sufletul individual. Apoi străbatem în noapte regiuni de cultură, în care casele, fermierilor adorm de la lăsarea amurgului. La capăt, peste alte cartiere orășenești din margine, intrăm în lumina săltăreață, de multe colori, în zvonul necontenit de automobile al Akronului.
E o creație, de mai multe decenii, a fabricilor de „guma”, adecă de cauciuc pentru roatele „carelor”, și pentru orice alte întrebuințări. La acest ceas imensele clădiri cu sute de ferești aruncă țișniri de lumini tari asupra străzilor agitate. Când ne vom întoarce de la adunare aproape de miezul nopții, va fi aceiași frământare de nimicitori, obosiți, palizi, supți: echipa de scara, echipa de noapte, îmbulzind tramvaiele care aduc și cară înapoi.
La ai noștri, mai puțin bogați ca aiurea, e o bucurie. Toate regiunile sânt înfățișate în mulțimea care strigă de mulțamire la atingerea cu țara neuitata. Sânt Salageni și Olteni din Țara Făgărașului, sânt albe Sibience, sânt Bănățeni de la Curtici și de la Beba, sânt Arădani, oameni pătrați, voinici, e câte un Bucovinean din preajma Sucevei, câte un Macedonean de la Florina, câte un Bucureștean chiar. Graiul dulce al preotului ardelean gâlgâie de lacrimi. Un Evreu din Bârlad, devenit creștin, citeaza, în cea mai pură românească, Evanghelia și plânge și el asupra locurilor de naștere.
A doua zi, în ceața și fumul pe care nu le poate birui un biet soare timid, speriat de câte face omul, larga
