războiul succesiunii. Larga stradă pare mai calmă, poale pentru oara așa de timpurie.
Un pod de două milioane de dolari, cu două rânduri, trece peste o adâncătură în care fumegă, alb, negru, galben, toate fabricile orașului de un milion de locuitori. Dincolo de dânsul începe cartierul celor vre-o 3.000 de Români, strânși împreună așa de mult, casă de casă, încât ei numesc în glumă „strada București” una din vastele artere care străbat acest cartier.
Ne oprim la biserica veche unită, care se păstrează încă bine îngrijită și cochetă. Icoanele, executate de un străin, sânt foarte cuviincioase. Un mic grup ardelean ocupă băncile. La biserica ortodoxă, unde servește preotul, e o mare mulțime călduroasă, înduioșată, ca și păstorul ei, al cărui graiu blând, în alese legături de frasă, mișcă adânc; nu odată ochii îi înoată în lacrimi când vorbește de țara îndepărtată. Soția e fiica preotului din Vlădeni, între Brașov și Făgăraș, pe care l-am cercetat odată, atunci când ea poate nici nu era născută. Corul, care execută cu precisiune și avânt liturghia lui Dima și a lui Musicescu, e cu desăvârșire impresionant. La biserica de zid a uniților, cu același harnic preot ca redeșteptător al conștiințelor adormite, credincioșii au fost smulși maghiarisării une ori aproape complecte, — și cu ce credință stau ei supt faldurile tricolorului cusut cu aur! O veselă sală e proprietatea Românilor și, când vorbesc în ea, fiecare glumă prinde, fiecare sfat află răsunet.
Iar seara e o frumuseță să vezi oamenii mândri și plini de vlagă, femeile elegante ca niște represintante ale unei vechi rase selecționate.
Otelul, care păstrează ceva din vechile obiceiuri liniștite înaintea furtunii sociale de astăzi, are în serviciul său numai negri, integrali, sau, mai ales, amestecați, „Afro-americani” a căror coloare e une ori mai deschisă decât a unora din Țiganii noștri. Negri la odăi, negrese la ascensoriu,
