de și une ori incomod. De exemplu obiceiul curios, când este o adunare sau un prânz, să-ți lași pălăria și haina într’un loc al pătratului de clădiri. Doamnele sânt, natural, în toalete de seară, poate a plouat; sânt silite totuși să străbată toată curtea ca să ajungă la partea cealaltă, unde este adunarea. Lucrurile nu se mută niciodată; este un haos pitoresc, creat nu prin voința omului, ci prin potrivirea veacurilor, ajungând totuși la o relativă armonie.
Anglia aceasta, sprijinită pe atâta civilisație, totdeauna veche și totdeauna nouă, a păstrat toate formele trecutului, punând într’însele toate necesitățile prezentului. Este una din cele mai mari minuni omenești. Pentru că noi trăim prin aceia cari ne-au precedat și pentru aceia cari vor veni după noi. Ce însemnăm noi? O generație, un moment în viața unei națiuni. Noi ne confundăm cu pământul, alții răsar după noi. Moartea este o fatalitate grozavă când te gândești numai la tine, dar este un lucru indiferent când te gândești la desvoltarea unei nații sau a omenirii. Când vezi aceasta nu numai în paginile istoriei, ci și în pietrele așezate unele peste altele, în instituțiile crescute una din alta, simți cum o societate poate să fie indestructibilă.
De aceia, de câte ori în America auziam că sute de mii și milioane de locuitori fără lucru se adună pentru o demonstrație, de câte ori erau atacate clădirile comunei sau ale guvernului de aceste mase exasperate de foame și întețite de agenții Sovietelor, de atâtea ori mi se strângea inima pentru viitorul splendidei civilisații americane. De câte ori însă a venit vorba în Anglia de uneltirile Sovietelor, cu ambasadorul lor cu tot, de atâtea ori ajungea să privesc fațadele cenușii de la Cambridge și Oxford, ca să-mi dau sama pe ce continuitate istorică se ridică spiritul generațiilor noi, si ca să nu-mi fie frică pentru civilisația englesă și, printr’însa, pentru civilisația lumii.
