contimporane, cum e încoronarea lui Napoleon, se găsește ici și colo și în America, dar rar, prin edificii publice americane, dintre acelea de care Americanii sânt mai mândri, de exemplu Congresul, adecă locul unde se găsește Camera și Senatul.
Tablouri de războiu, cu lupte cumplite, eroice în subiect, dar sărăcuțe în inspirație.
Perioadă nulă în literatură, slabă în artă. Dar Americanii continuă a se satișface prin ei, adecă nu chiamă pictori și sculptori de aiurea, ca astăzi, când pictori europeni fac călătorii triumfale în America, precum a făcut, de curând, una, conaționalul nostru d. Stoenescu, din Craiova, care stă la Paris. E încă o epocă de autarhie americană, a unei societăți patriarhale care se mulțămește cu „producția indigenă”, cum o numesc unii snobi de la noi.
Pe urmă a venit altă epocă, aceasta de tot interesantă.
In perioada aceasta trebuie să vorbesc intăiu de artă. Arta a dat un pictor de foarte mare importanță. Un sculptor american de mare valoare nu e nici acum, din care causă se comandă cea mai mare parte din sculpturi în străinătate, pănă la cetățeanul român cu nume unguresc căruia i s’a încredințat o lucrare, un fel de Partenon, într’un oraș de provincie american, cu tot felul de ornamente sculpturale.
Acel pictor cu totul remarcabil are numai defectul, de care vorbiam la început, de a represinta o școală străină și de a pune pe pânză priveliști care nu sânt americane. E vorba de Georges Inness. El e din epoca marilor pictori francesi, cari au cunoscut natura de‑a dreptul, la Barbizon, în pădurea de la Fontainebleau; acolo a lucrat o legiune întreagă de mari artiști cari au revoluționat peisagiul în Franța, Corot, Millet, Diaz, școală de care e legat un pictor român, cu impietate acoperit de oarecare despreț al moderniștilor de astăzi, pe care însă întreaga
