la distanțe foarte mari de locul unde stă stăpânul, ferma. Păstor, deci, care să-și petreacă toată viața la câmp, nu există. Sânt turme științifice, cu ciobani științifici, cari trec pe urmă la fabrici științifice, la Armour, din Chicago, dar păstoria primitivă, simplă, poetică, plină de neajunsuri igienice, dar plină, fără îndoială, și de atâta farmec poetic, nu există. Astfel, America nu va avea poesie populară. Singura pe cari o poți auzi e aceia a imigranților. Se poate întâmpla, ca, de la fereasta unei case de lemn, unde s’au succedat cine știe câți locuitori, să auzi un cântec de pe stepele rusești, din văile ucrainiene, o doină de a noastră, de și a doua generație va strica acest cântec de acasă, iar a treia nici n’o va mai cunoaște de fel. E numai atâta poesie populară câtă a fost adusa de imigranți și câtă poate ținea în acest mediu cu totul nepotrivit pentru dânsa.
Ce putea fi însă literatura americană de pe la 1770 și pănă dincolo de 1800? Pentru a o defini, n’are cineva decât să ia în mână opera celui mai representativ exponent — ca să întrebuințăm o expresie la modă — al spiritului american din acea epocă; e vorba de Benjamin Franklin.
Cine e Benjamin Franklin? Un om de știința aplicată, de descoperiri imediate, un om de oportunitatea momentului ridicată la valoarea unui principiu, și un om de principii care se coboară imediat în oportunitatea momentană. Nu‑i place cum sânt făcut scările, coșurile caselor; atunci el se ocupă de edilitate în cele mai mici amănunte. A fost un om complect. Europa nu mai avea, din timpul Renașterii, asemenea oameni: fiecare era specialist, cum și azi specialiști sântem mai cu toții. Anume lucruri refusăm să le facem; ne socotim umiliți când e vorba de a le face.
El însă, Benjamin Franklin, făcea de toate. Din corespondența lui, de cel mai mare interes, tradusă în franțuzește
