Pe cele d’intăiu le-au făcut Francesii și Olandesii; Montreal, Québec, Noul-Amsterdam (care va deveni: New-Yorkul), Noul Orléans nu s’au făcut de Anglo-Saxoni, ci ei le-au moștenit.
Orașele sânt astfel, de fundațiune latină sau neerlandesă. Neexistând orașe, nu s’a putut avea ceia ce un oraș poate da ca artă și literatură. Gândiți-vă la un pictor care ar fi vrut sa facă portrete: ce viață ar fi trebuit să ducă! ar fi trebuit să se suie pe cal și să străbată spații imense pănă să ajungă la vre-un fermier ca să‑l întrebe: „Vrei să-ți fac portretul d‑tale?”. Evident ca fermierul i ar fi răspuns: „Dar de portret îmi arde mie în momentul de față!”. Ce putea fi un portret pentru dânsul, om muncit, ori pentru nevasta lui, îmbătrânită la treizeci de ani în munca grea! Portrete fac oamenii bogați și frumoși sau cari se cred frumoși, cum se crede societatea celor cu bani. Pe atunci oamenii aveau alte griji: să-și asigure viața, să întemeieze o familie, familii formidabile cum noi n’avem ideie: de exemplu a murit la începutul veacului al XIX-lea un bătrân de nouăzeci de ani care a lăsat cinci sute de urmași. In aceste condiții de traiu nu faci artă și literatura: sânt nevoile omenești fundamentale care cer toată truda și grija oamenilor.
Dar n’a fost nici poesie populară. De ce? Aici se impune o explicație interesantă pentru însăși noțiunea generală a poesiei populare. De ce atâția oameni cari au trăit la țară, cari au văzut cele mai frumoase apusuri, cum sânt cele din America, întrecând și apusurile noastre, n’au avut poesia lor? Pădurile însă nu sânt ca ale noastre; sufletul pădurii a fost izgonit de la cea d’intăiu lovitură sălbatecă de bardă; e o pădure fără cântec, fără păsări. Aceste păduri, aceste câmpii nesfârșite, imensele râuri, oglinzile de argint care sânt lacurile uriașe ale Americei pot inspira o poesie populară, dar n’au fost păstori în America. Vita e lăsată singură în pădure, după ce i s’au pus zurgălăi la gât. Pănă astazi o întâlnești
