ei, cu un început de agricultură. Și-ar închipui cineva: Indienii erau vânători, erau războinici — păstori foarte puțin, cea mai mare parte din animale au fost introduse de Spanioli; în momentul cuceririi America n’avea nici cai, nici măgari. Dar, dacă își închipuie cineva că Indienii erau numai atât, se înșeală. Nu, erau și agricultori. Cultura porumbului e un lucru indian. De la Indieni avem noi porumbul, introdus prin secolul al XVII-lea, de și nu cum se crede de obiceiu. Astăzi, în unele regiuni, unde Europeanul nu pătrunde, unde-i este imposibil să pătrundă și mai ales să se așeze, pentru că nu găsește niciun avantagiu, în Cañoanele Coloradului, tocmai în fund, în lumea aceia atât de aspră încât numai indigenul cel mai autentic se poate prinde de bucățica de piatră, și astăzi, prin metode de irigație proprii, Indienii ajung să cultive ceia ce li este necesar pentru viață. Este o adevărată minune agricultura pe granit a Indienilor. Dar, când ajunge un popor să despădurească fie și o foarte mică parte a unei regiuni, să taie drumuri, când ajunge să înființeze comunități mai mici sau mai mari, sate, cu câteva case sau cu foarte multe case, când ajunge să-și dea o organisație sprijinită pe familie, — și familia indiană e foarte strânsă, de și nedreaptă pentru femei—, cu o foarte puternică autoritate, absolut necesară, a părinților asupra copiilor, cu sentimente filiale foarte frumoase din partea copiilor față de părinți, când ajunge societatea aceasta să-și aibă un fel de administrație locală cu șefi speciali, cărora America li-a dat numai bățul de comisari supt Lincoln, acel popor poate să-și aibă un capitol în istoria teritoriului pe care l-a locuit. Istoria nu e numai istoria datată, istoria strânsă în jurul unor anume personalități; istoria este crearea culturii, a așezămintelor. Dacă Indienii au cultură și au așezăminte, oricât de desagreabil ar fi pentru stăpânii cei noi ai țerii, cu toate acestea locul Indienilor nu trebuie să fie luat de nimeni.
Deci am avea întăiu un capitol indian pe care l-am atins
