a Americei. Ei au venit întaiu în America, dar nu numai pe vestitul vapor „Floare de Maiu” (May Flower), corabia aceia a emigranților plecați din causa ilegalităților englese de pe vremea Stuarților și înainte de 1650-60. In tot secolului al XVIII-lea s’a continuat această imigrație în America. Cei cari vreau să glumească pe socoteala acestor „sută la sută” li spun: „Știu eu, d-ta ești din acei cari au venit pe May Flower”. Evident că aceia au fost foarte puțini. Mulți dintre dânșii s’au și pierdut într’un chip tragi-comic. Negrii se intercalează între vechiul strat anglo-saxon din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea și între cele douăzeci și cinci milioane de albi, cari au venit din Europa în America de pe la jumătatea secolului al XIX-lea și pănă în zilele noastre și cari represintă enorma majoritate a elementului alb care nu e anglo-saxon.
Anglo-saxon este dialectul american, limba englesă, pe care Americanii o vorbesc cu o anumită intonație. Englesii pretind că nu e așa de frumoasă. Nu cred că e tocmai așa, mai ales dacă auzim englezeasca unui Scoțian, ca să nu mai vorbim de Irlandes. Nu se iubesc totdeauna cei doi frați John Bull și Uncle Sam, cum se poreclesc reciproc. Englesii afirmă că Americanii vorbesc prea pe nas. Circulă o poveste ca aceasta: a venit o doamnă din Londra și s’a coborât într’un otel din New-York. Voind sa vorbească la telefon — căci totul se face natural prin convorbiri la telefon de dimineață pănă seară; în fiecare odaie e câte un telefon foarte bun, la întrebarea Londonesei, Americanul răspunde: „Nu înțeleg ce spui!”. Aceasta odată, de două ori, de trei ori, pănă când Englesa a avut o inspirație: s’a strâns de nas, a spus pe nas exact același lucru și imediat a fost înțeleasă de American.
Natural că Americanii au moștenit toată literatura englesă, de și n’o prețuiesc chiar așa de mult. Se va vedea tragedia literaturii americane silite să aplice o limbă ca pentru Insulele Britanice unui continent cu desăvârșire
