tolerată pănă la anul viitor. Cel d’inlăiu semn pe care-l face un proprietar nou este să rupă ceva din copacii grădinii. Aceasta înseamnă că va clădi acolo.
Câtă deosebire, încă odată, între sufletul nostru față de natură și sufletul față de natură al oamenilor de rasă amestecată așezați în America! Pentru noi e o durere să dobori un copac. Am clădit £i eu la Sinaia, pe un loc cu vechi copaci frumoși, și-mi era o durere gândul că vor trebui dați la pământ; nici n’am vrut să vin pănă ce nu s’a isprăvit clădirea din cărămidă, și una din condițiile pe care le-am pus prietenului mieu arhitectul a fost să cruțe cât mai mulți copaci; brazii pe cari va trebui să-i doboare să-i dea de o parte, să nu-i văd morți. Sentimentul acesta este foarte răspândit la noi. îmi aduc aminte de o foarte frumoasă nuvelă a nu știu cărui scriitor mai tânăr de la noi, poate N. N. Beldiceanu, în care e vorba de durerea unui bolnav pentru căderea unui salcâm; tăierea salcâmului a contribuit la moartea lui.
In America, precum am spus, acest sentiment nu există. Pădurile sânt într’un hal de suferință care face rău. Aici nu există păduri ale Statului— și ce puțin înseamnă Statul american pentru societatea americană! Ce desavantagii și ce enorme avantagii sânt în aceasta! Noi tojir aici, sân-tem, dacă nu cu picioare de lemn, dar prinși în obloje-lile Statului. Dacă și-ar face odată cineva cu noi pomană aceasta să ne silească a umbla, fie chiar șchiopătând o bucată de vreme, pe picioarele noastre proprii, scoțând odată scândurile acestea în care sântem cuprinși, atunci ar fi momentul când am începe să trăim într’adevăr.
In America, Statul n’are păduri: pădurea e a cuiva care nu vine niciodată să o admire; e a unei societăți. Ce suflet poate să aibă o societate pe acțiuni? Pentru o asemenea societate n’are niciun fel de farmec o pădure pe care n’o vede. Pănă și în acele locuri ferite, apărate, luate de Stat, pănă și acolo vezi copaci arși. Pe o regiunea întreagă, ceasuri cu trenul, erau numai copaci de o curioasă aparență:
