scade depărtarea dau ca un rar păr sălbatec fibrelor de-os sur și alb. Ce instrument deschis tuturor focurilor luminii de zori și luminii de amurg, păcilor argintii ale nopților de vară!
Albii cunosc minunea de dăunăzi abia. Exploratorul care a recunoscut-o întreagă e din 1869, votul care a creat parcul național, de ieri; stăpânul de veacuri ,știutorul tuturor cărărilor, cutreierătorul tuturor cotloanelor e Indianul.
Reclama-ți spune unde-l poți găsi departe, drum de catâri printre pietre. Aici el apare așa de scăzut și de umil! In față chiar cu otelul e clădirea de piatră roșie cu trei rânduri, terase și scări, oale pe colțuri, a Indienilor Hapi, monstruoasă înjghebare cu fereștile mărunte, neregulat sămănate. Alături mușuroaie da loadbe acoperite cu pământ, cele mai simple forme de locuință omenească. Lângă obiectele de vânzare, între care splendidele covoare cu totul ca ale noastre, familia trăiește, cinchită la pământ: femeia țese bătând firele de lână în beteală, bărbatul se învârte în jurul ei, copiii se târăsc în brânci. Urâți oameni, neavând nimic din talia înaltă, din proporția membrelor, •din aspra figură sculptată cu nasul de vultur a războinicului. Mari fețe bosumflate, strivind trupul greoiu, coloarea, lutului și a cenușii, asprul păr rar deosebesc un trib ue alt sânge decât oamenii Vestului. Când li ceri lucrează, când li ceri joacă, Se feresc de stăpâni când li pretind să fie .expuși în! fotografie ca bestii rare. Legenda lor e prea mare pentru dânșii. Sa ajungă așa o dihanie de aratat în țara strămoșilor lor, a limbii lor care se duce și a zeilor lor cari au murit...
Iată-i plătindu-și datoria zilnică de a danța la cinci ceasuri și jumătate exact, cu discursuri explicative făcute în cea mai bună englesă de unul dintre dănțuitori. Din gangul casei lor, amenajată așa ca să dea impresia „sălbăticiei”, se aude toba, întovărășită de chiote. Spectatorii surâd. Șase actori apar: patru bărbați și două femei.
