reclama îmbracă toate formele închipuirii: una se termină printr’o moară de vânt. Dar ceia ce farmecă e livada, proaspătă livada generoasă în fructe: roșiile portocale, atârnând din frunzișul întunecat, pe care le încălzesc grădinarii cu sobițe de fier, le culeg bronzații Mexicani cu aspect de Indieni războinici și le așează în cutiile în care vor călători de-a lungul Americei în trenuri speciale (este și a douăzecea „exposiție națională de portocale”), piperul cu frunza pieptene, care-și lasă pe stradă roșele boabe abia înjghebate; trandafirii se acață de toți păreții. In margenea acestui raiu făcut de omul singur, de mintea și de mâna lui în locuri unde adesea nu plouă odată în zece luni, muntele adânc albastru, scrijelat de brazdele care apără de focurile dese pădurile pitice.
Astfel ajungem la Pomona, numita după zeița care dăruiește oamenilor poamele. Largă stradă, vaste livezi, câteva clădiri frumoase, toate interesante în varietatea succesiunii lor. O biserică baptistă e clădită, se pare, din marmură curată și are o impunătoare fațadă.
Aici trebuie să fie colegiile universitare la care mă chiamă prietenia unui American inițiat în toate limbile romanice, inclusiv a noastră, pe care o cetește cu ușurință și o pronunță corect, d. Maro Jones. Dar, cum pentru zidirile de acum douăzeci de ani se alesese cel mai binecuvântat colț de grădină drept în fața muntelui, o dumbravă a Armidei, cu vechi stejari, sprinteni eucalipți, piperi, atârnând în plete de salcie, platani pletoși, portocali și lămâi, boschete de măcieși în toate colorile, acuma orașul care dă numele său așezământului universitar pe de o parte, iar înalta școală de alta. Adecă într’un grațios orășel care s’a format de la sine și căruia i s’a dat sonorul nume frances, așa de potrivit pentru această claritate submontană, de Claremont (Clermont).
Am din nou prilejul de a vedea o Universitate americană.
