Los Angeles nu e un oraș decât în centrul suprapopulat, în care cât e ziua de mare se încurcă automobilele și se îmbulzesc trecătorii între înaltele clădiri, lipsite, din fericire, afară de casuri isolate, de masa mesopotamică și egipteană a sky-scraperelor. Încolo, localitatea de un milion două sute de mii de locuitori se desface în grupe ori se înșiră în nesfârșite alei.
Iată de-o parte clădirile Universității, cu turnul venețian și înaltele ziduri de cărămidă în același stil de convento italian din secolul al XIV-lea. Iată imposanta masă a Museului, cu păreții roșii lucrați în losange, cu săpăturile în piatra intrării, cu întregul complex de palat spaniol din epoca iesuită, bogat în terase, acoperit cu olane foarte coșcove. Inuntru desemnuri și schițe frumoase, și de Degas, de Lucien Simon, un grup important de lucrări americane, hotărât foarte bune, ca ale lui Child Hassam, ale lui Henri, cu simțul peisagiului de aici, cu efecte puternice de colori șterse și de colori triumfante. Se adaugă o foarte bogată colecție de artă chinesă —multe pânze mari—, una de ceramică europeană. Pentru moment și o exposiție particulară de covoare persane înflorite și de altele în care naturalismul se înfrățește cu stilul geometric al Mongoliei (deci Mongolia servește și azi ca element de legătură în arta lineară între Asia Mică și America; lucru important de reținut).
Liniile de case cu vârful rătezat, cu deschizături capricioase pentru uși și ferești, a mormanelor galbene după datina strămutată a Spaniei și, iarăși, după amintirea, neașteptată, a zidirilor mexicane, urmează zeci de mile fără sfârșit. Te simți strămutat în această lume de livezi, dintr’o comună în alta, purtând numele iberice de odinioară ori nouă nume simbolice pentru frumuseța acestei admirabile naturi. Prăvălii în care se resfață cele mai splendide fructe, unele necunoscute, ca para avogado, cu carnea bogată și un singur sâmbure, întrerup șirul de căsuțe;
