puntea goală. De unde o fi venind gabianul, pasărea de mare, ce se ține de noi statornic, lacomă, neobosită?...
A doua zi, Açorele. Santa Maria e cu totul pierdută în negură, o mogâldeață fumurie. In schimb, San Michele se înșiră aproape un ceas înaintea noastră. Alt Gibraltar. Aceiași stâncă africană capricios smălțuită, cu modâlci de vulcan stâns. In dreapta a căzut perdeaua sură a unei ploi care ni aruncă stropi în fereastă. Pe povârnișurile gâlbui ici și colo dâre de verdeață palidă, obosită. Soarele le bate în față smulgându-li tonuri calde. Mici proprietăți. Copaci în largi pete negre mănâncă piatra. Dar jos de-asupra apelor casele albe se îngrămădesc în turme, pană la aceia, probabil capitala insulei, care cuprinde pănă departe țermul. Zarea arată cupole și turnuri într’o ordine armonioasă. In fund o mănăstire își desfășură lunga linie. Tot mai departe, malul se lungește în sus, cu același alb praf de case mărunte. Drept în mijloc un larg curcubeu, jumătate pe coastă, jumătate pe bolta nouroasa, apoi suit drept în cer, apare ca un semn de izbăvire: de aici e numai Marea goală, pustiul Ocean și vântul nemilos care-o biciuiește.
Se vede foarte bine țermul. Casele roșii, casele albe, fațadele luminoase, respirând bună îngrijire, gospodăria. Această Portugalie frumoasă, întinsa, sămanată de-a lungul marilor nu e inferioară celeilalte.
Partea de sus, larg teritoriu, care parea despărțită printr’un canal, cu multe vârfuri de munți, în două, trei șiruri, presintă un oraș de aceiași mărime: se deosebesc cele doua biserici grațioase. Apoi încă unul. Mai încolo, în peisagiul înțepat, prin ceață groasă, de atâtea conuri păduroase, grupele de case se întind în adevărate salbe, prelungindu-se ca umpluturi de zapadă în văi. Și aici același joc de largi curcubeie.
Trecem drept în fața principalului port al insulei S. Michele, cu clădirile mari ale portului, cu depositele de
