dese tufișuri, aceiași zăpadă supt soare. Sântem sus, foarte sus: vârful ciudatelor dihănii de piatră, aspre, sămănate cu țepi, se însoțește cu nourii. La enorme distanțe un grup de case, cai rătăcind în margenea pădurii pitice.
Ca prin minune un întreg oraș curățel răsare în margenea pustiului, Elko. Pare mai mult un popas de automobile; un altul mai departe, cu ceva fum peste casele de care sprijină țurțuri.
Apoi iarăși sântem în inima de piatră a munților celor mai înalți, abrupți, scorburoși, și în umbra lor casele oamenilor cari muncesc. Pentru prima oară un cuvânt spaniol: la prăvălia Italianului Martinelli, pentru Mexicanii noi ai muncilor celor mai grele, vechile cuvinte iberice: „Se Labla (sic) espanol". Prin aceste adunături firmele par o glumă: „General merchandise”, „Mercantile Co.”, pentru două bărăci, și pentru o chichineață de scânduri „big hotel”.
Trecem printr’un viscol. In câteva momente el s’a împrăștiat. Muntele singur mai păstrează zăpadă pe corogita-i piele ca de elefant bătrân. Apoi, pe când soarele căzând străpunge nourii suri, pustiul de mărăcini rămâne neted. De-o parte munții sânt albi de zăpezile adânci din faldurii lor, de alta ei apar clar-albaștri, cu văluri lungi de neguri câre samună a se ridica spre dânșii, pe când de sus un vast zăbranic vine să-i întunece.
