Trecem Lacul Sărat, nesfârșit, cu pete de ghiață pe dânsul. Norii suri îl fac sumbru, plumburiu. Valurile se mișcă, încete, grele. O tristă ploaie deasă îl bate. In fund fantomatica visiune a înaltului munte alb. Il străbatem îndelung pe o ridicătură de pietre înlocuind podul.
Și apoi întrăm în bătaia viscolului pe stânca sterilă sămănată cu mărăcini. Dar e numai un promontoriu, la picioarele căruia răsuflă băltoacele negre. Din nou începe vasta întindere a lacului; acuma verde ca o mare, agitat, cu valuri spumegânde. Vînătă furtună în dreapta, argintiu luminiș în stânga. La capăt geana de argint a cuprins întreaga zare. Muntele ne chiamă iarăși în prăpăstiile lui înzăpezite, care răsfrâng în străluciri orbitoare săracele raze ale zilei acoperite. Am întrebuințat un ceas pentru a străbate pe această minune a unei geniale tehnice o lungime de peste o sută douăzeci de mile.
Acuma, la malul alb e o glorie de lumină. Soarele a spart pânza de nori și îmbrățișează într’o caldă lumină reparatoare piscurile ninse. La țermul pietros vârful valurilor se aprinde de luciri de oțel. Năzăriri dulci de albastru, topind cer și munți, se deschid în fund.
Sarea e încă, înghețată, supt zăpadă, multă vreme. Petece de vânăt o arată pe prăvălișul munților. Une ori apele se adună iar în largi întinderi, slobode, încremenite. Un haos de munți, de formele cele mai ciudate, de suprafețe sărate, cu sărace grupe de mărăcini prin gropile cărora se adună zăpadă. Una din cele mai frumoase haotice priveliști din lume. Un munte pare o risipă de moluz și de cărămidă, aruncată de lopețile monstruoase ale unor uriași. Alții îmbracă forma a vagi dune. Vârfuri iese amenințătoare din scheletul altora. Cutare se sfârșește cu un ciudat țumburuc de vulcan încă nedestupat. La capăt în stânga e un imens front de înaintare muntoasă, tăiat brusc. Un Gibraltar în Nevada.
Și apoi, fără sfârșit, deșertul. Aceiași munți, aceleași aspre,
