Era o femee de o inocență nebunie… Ea se credea logodită, și în fie care zi credea c’are să ’ĭ vie mirele și să se facă nunta.
Dimineața, cum se deștepta, cerea rochia albă de mireasă și cununa de lămîiță, se așeza la oglindă și surîzîndu-șĭ de fericire, se gătea. «Astăzĭ, astăzĭ vine mirele meŭ,» zicea bucuroasă. Și gătită frumos se așeza la fereastră și aștepta toată ziua. Seara o tristeță nespusă o apuca, suspinînd îșĭ părăsea găteala de mireasă și se culca. Dar a doua zi, cu prima rază de lumină, încrederea și veselia ’ĭ reveniaŭ. «În sfîrșit astăzi vine, azĭ ne cununăm.» Și așa îșĭ petrecea vieața în această siguranță, mereŭ amăgită și mereŭ reînviată, scoțînd seara și îmbrăcînd dimineața rochia ei de mireasă. Umanitatea, zice Guyau, este ca această femee, uitătoare de orĭ ce decepțiĭ: și ea așteaptă în fie care zi sosirea idealuluĭ săŭ; or fi sute de veacurĭ de cînd mereŭ zice: «Mîĭne, mîĭne de sigur!» În fie care generație îșĭ îmbracă rochia albă și ’șĭ pune pe frunte cununa de lămîiță. Credința este eternă, ca primăvara, ca florile.
Comparația sufere însă de unele neajunsurĭ serioase. Omenirea nu e logodită cu o himeră. Prea ar fi trist să credem, că de atîtea miĭ de anĭ ea n’a făcut un pas spre mirele eĭ. Atîta muncă, atîta lumină, atîtea prefacerĭ în soarta și credințile eĭ, nu se pot de loc asemăna cu așteptarea pasivă a uneĭ nebune. Omenirea merge pururea ’nainte, și intră din ce în ce maĭ în lumină.
Neliniștea și dornica eĭ întindere de brațe după un ideal se zugrăvește cu mult maĭ bine în munca cinstită a marilor eĭ artiștĭ și în durerile lor de creare.
