pĭerdute și mă întreb, pentru ce să înșel pe alțiĭ, pentru ce m’așĭ inșelà eŭ însu-mĭ! Minunata impresiune ce trăĭește o clipă so înșir în paginĭ nesfîrșite și obositoare… Pentru ce?
— Ceea ce cred, iubite, e că prisosul de vĭeață și putere ce noĭ cu toțiĭ avem, cînd sîntem tinerĭ, nu șĭ-a aflat încă albia’ĭ firească… Lucrează… cu țintă saŭ fără țintă, cu folos saŭ fără folos. Lucrează și veĭ afla liniștea, mulțumirea și înțelesul traiuluĭ, de care eștĭ dezgustat maĭ ’nainte de a-l cunoaște pe deplin. Cîte căderi, în goana noastră după un ideal ce nicĭ-odată nu-l atingem! Cîțĭ morțĭ, maĭ înnainte de a ne stinge pentru totdeauna! Negreșit în fie-care din noĭ se află un ideal de aur, dar e așà de departe, așà de departe, în cît abĭea umbra umbreĭ sale ne-o putem închipui, cu slaba noastră imaginație; cine știe, poate că această umbră va lua odată forma omenească în copiiĭ copiilor noștri și aceasta e o mîngîiere, e Dumnezeul acestuĭ veac și trebuĭe să credem, căcĭ omul are nevoĭe de-o credință. Lucrează și veĭ afla mîntuirea.
Cu privirea, îmĭ mulțumi, îmĭ strînse mîna și începu să plîngă.
— Eștĭ copil!
— Da, sînt copil, dar un copil înbătrînit, fără de vreme. Port în mine un dușman, care mă chinuește peste seamă, mĭ-a răpit liniștea și mă ’mboldește s’o răpesc și eŭ pe-a altora. Cine a sădit acest păcat în mine?! Și dac’așĭ avea măcar puterea să spun cît mă doare, poate c’așĭ afla o alinare la suferința mea, dar nu pot. Nu pot nicĭ măcar suferi așa precum îmĭ închipuesc că suferința trebue să fie. Durerĭ, atîtea durerĭ fără cauză, de unde nasc oare! Natura a fost vitrigă cu mine, căcĭ mĭ-a dat sensibilitate de artist și nicĭ o putere să’ncheg, în vre-o lucrare, cele ce mă impresionează; ideile fug… fug așa de repede prin minte’mĭ în cît n’apucă bine a se forma și mor; sermanĭ copiĭ, aĭ unuĭ copil bolnav, mor maĭ înnainte de a vedea lumina. La mine, rîsul, plînsul, bunătatea, ura, toate, dar toate simțirile, năpustesc și mă cuprind așa deodată în cît din mijlocul lor în loc să nască un fel de a fi a tot puternic…… dar nu maĭ pot sfîrși… remînă și aceasta nesfîrșită, precum și eŭ sînt neisprăvit.
Într’o mare de noroĭŭ, la ce-ar maĭ licări un diamant cît o lacrimă? Pentru ce umbra altuĭ om mă urmărește pas cu pas, mă umilește și rîde pînă și de lacrimele mele și mă’npinge fără cruțare spre culmea desgustuluĭ de mine?
De-așĭ ajunge odată!
***
Nenorocit prietin, depărtîndu-mă atuncĭ de tine, puteam oare să presimt că n’o să te maĭ văd? Iar acum cînd zbuciumata ta ființă a reintrat în veșnica armonie recitind observațiunile tale, îmĭ pare că te văd și-țĭ vorbesc.
VICTOR MICLESCU.
