„UN OM DE PRISOS“
(FRAGMENT)
Era trist, o tristeță de acelea ce atrage și nu obosește, părea că vedeaĭ cum melancolia curge în toată făptura luĭ și cum lacrimile izvorîte dintr’un suflet amărît, picură înnăuntru.
Ne-am împrietenit și ’ntr’o zi l’am întrebat: Pentru ce eștĭ trist?
— Pentru că nicĭ odată, dar nicĭ odată nu pot fi mulțumit. Un dezgust, de mine, de totul, șĭ-o slăbiciune a întregeĭ mele ființĭ, mă face să simt boale în tot trupul: o boală fără nume, ce m’aruncă într’o moarte conștientă. Nicĭ întristare, nicĭ durere… Nimic și nicĭ măcar nimic… Ce atuncĭ!? Nu-mĭ pot da seamă… Nimic limpede. O țintă, spre care să mă ’ndrept, n’am, nu pot alege, sînt slab, prea slab; — umbra umbreĭ unuĭ om. Este cine-va care îmĭ oprește curgerea firească a ideilor; sufăr de un gol sufletesc, ce nicĭ odată nu-l pot împlini. Atîtea și-atîtea ideĭ tree zilnic prin minte’mĭ, dar așa de repede, așa de repede, încât de-abia prind să licărească și mor; clipe fericite din viață, ele îmĭ străbat sufletul, spre a-mĭ spori amarul. Și cînd o boală, o adevărată boală, te aruncă la zăcare, eștĭ căutat, aĭ nădejdea să-țĭ redobîndeștĭ puterile, în mila altora afli o lacrimă de mîngăere: dar cînd eștĭ zbuciumat ca mine de o stare sufletească, pentru care nu-s nicĭ vorbe în care s’o pot întrupa, atuncĭ ce pot face alțiĭ pentru tine, ce potĭ face tu însu-țĭ!? Sîmțesc un dor puternic de a lucra, de a iubi, și-s bolnav, căcĭ năzuința asla zadarnic mă trudește, neputînd fi întrupată, ea curge… curge în tot trupul și-l hrănește c’o melancolie dureroasă.
— De ce nu lucrezĭ? — Scrie! Negreșit, nu te ’ndemn să scriĭ de cît atuncĭ cînd eștĭ îmboldit prin ideĭ ce stăruesc să-șĭ ia zborul, dar atuncĭ caută să le luminezĭ cu toată puterea mințeĭ tale, căcĭ numaĭ așa veĭ putea afla cuvinte, prin ajutorul cărora să le daĭ un trup cît maĭ apropiat de adevăr; alt-fel ca un roĭŭ de albine lipsite de regină, ele vor rătăci, lipsite de scop. Trezește-te! Tu visezĭ, nu trăeștĭ.
— În adevăr este cine-va, care mă îmboldește să întrupez cele ce mă impresionează, dar este și un altul, care aruncă o negură, peste toate acelea pentru care așĭ avea tragere de inimă să le luminez cu mintea și să le povestesc așa precum sînt. Și nu pot… nu pot cuprinde în graĭŭ simțirile așa cum le îndur, ĭar cînd arare-orĭ mă încerc, cîtă deosebire între acele vibrațiunĭ puternice și nespus de frumoase, de care sufletul e atins, în unele clipe de vieață și reînfățișarea lor! Atuncĭ nu maĭ regăsesc de cît lacrima ce curge pe mormîntul simțireĭ
