noĭ ne amețește și ne tulbură, este a avea ochiŭ și simțire de artist. — A ști să concentrezĭ puternic și să lămureștĭ, în focul sufletuluĭ tăŭ, ceea ce aĭ prins în tine din curgerea eternă a viețeĭ, a munci pînă la degajarea din haosul de gîndurĭ și individualizarea clară, în cea maĭ traĭnică formă a opereĭ tale, e maĭ mult de cît a avea talent, este a avea onestitatea talentuluĭ tăŭ, cultul adînc și pasionat al arteĭ, și aceasta dă opereĭ consacrarea eternitățeĭ.
Gîndul acesta, că ceea ce facĭ este definitiv făcut, că opera, scăpată din mîĭnele tale, se duce de-a-lungul veacurilor și umple lumea de resunetul viețeĭ și bătăilor inimeĭ tale, are ceva din solemnitatea și fiorul judecățeĭ supreme a sfinteĭ scripturĭ, — tresaĭ, ca la strigătul uneĭ trămbițe, și, în fața veacurilor și a generațiilor carĭ se desfășură înaintea ta, simțĭ că te umple sentimentul uneĭ evlaviĭ adîncĭ, te cutremurĭ de îndoială și de grijă că nu veĭ fi destul de pregătit, pentru a putea turna în opera ta tot ce aĭ avut maĭ bun, maĭ mare și maĭ sfînt în sufletul tăŭ. Iată de ce uniĭ artiștĭ aleargă toată vieața lor după un ideal de frumuseță, pe care nu ’l pot prinde și realiza, de cît fragmentar, în creațiunile lor. Iată de ce sunt uniĭ carĭ se chinuesc și se consumă vecĭnic de setea și dorul uneĭ perfecțiunĭ pe care o întrevăd, și cred un moment că aŭ atins’o, dar nu pot să o apuce, ca o umbră le lunecă din mîĭnĭ, și toată vieața lor e acoperită de o melancolie inconsolabilă, fructul atîtor decepțiĭ, atîtor visuri de zeŭ, sfărîmate de gratiile putereĭ omeneștĭ. Doĭ oamenĭ am cunoscut în țara noastră, torturațĭ de onestitatea și religia arteĭ lor, vecĭnic muncind și vecĭnic nemulțumițĭ de ceea
