zis une-orĭ. În adevăr aceasta se întîmplă numaĭ atuncĭ, cînd puterea de evocare a cînteculuĭ este așa de mare, în cît determină în noĭ imediat și fără nicĭ o piedică un curent de vibrațiĭ nervoase identice, și aceleașĭ legĭ phisice, carĭ aŭ prezidat la compunerea melodieĭ în capul maestruluĭ, lucrează acum — sub farmecul cîntecului — în capul nostru. Noĭ, ascultînd, compunem și executăm în noĭ.
Numaĭ așa simțim perfect cîntecul. Aceasta atîrnă firește și de la noĭ, de la dispoziția și starea sufletească în care ne aflăm în acel moment, și care poate fi favorabilă saŭ rebelă unuĭ anumit timbru emoțional. Uneorĭ suntem așa de favorabil dispușĭ pentru un soiŭ de sentimente, așa de pornițĭ într’un anumit curent de vibrațiĭ, în cît, în momentul acela, un cîntec, chiar mediocru, dar care ar cădea în tonul dominant al stăreĭ noastre psihice, ar răsuna armonios ca într’un templu cu bună acustică, în sufletul nostru, și ni s’ar părea de o ne maĭ auzită frumuseță.
Să luăm d. e. o poezie de Bolintineanu, nu din cele bune ale luĭ, deși se dă ca model în Antologiile noastre: «O fată tînără pe patul morțiĭ.» E, în ton de elegie, un monolog slab susținut din punctul de vedere psicologic. Poetul n’a avut o soră, n’a avut o ființă scumpă, pe care s’o fi văzut cum se stinge și moare in floarea vîrsteĭ. Poetul n’a simțit în închipuirea luĭ caldă, lămurindu-se și întrupîndu-se imagina uneĭ fete bolnave, capul eĭ frumos și tînăr luînd înfățișarea teribilă a morțiĭ, nimic din figura eĭ pierdută, nimic din sărmanul eĭ suflet torturat de spăimântătoarea apropiere a morțiĭ. Și cu toate astea ce subiect trist, cîtă
