puritatea acestuĭ isvor, tu ’l poțĭ tulbura și amesteca cu prea mult din noroiul și amărala patimelor tale, — tu poțĭ împrăștia, în loc să lămureștĭ, să concentrezĭ și să sporeștĭ, acest fond de energie, ca să poată deveni ceea ce așteptăm toțĭ de la tine, un isvor fecund de lumină și de simpatie.
Și aci stă partea grea și delicată a discuțieĭ. Intru cît un artist, în proectarea acesteĭ raze de energie, îșĭ poate elimina din suma forțelor multiple, carĭ constitue complexul luĭ psihic, pe acelea carĭ pătează și distrug valoarea uneĭ lucrărĭ de artă, — întru cît adecă artistul, în crearea opereĭ luĭ, se poate dispersonaliza, discolora, în sens de purificare?
Se zice și se scrie mereŭ că artistul ne prezintă lumea, vieața văzută și trăită de el, prin așa numita prizmă temperamentală a luĭ. Negreșit că e așa; de cît, această «prizmǎ» ne cam încurcă, pentru că ea ne face să ne gîndim la ceva tăiat în muchĭ și fețe hotărîte și statornice, la ceva cristalisat, fixat definitiv, și aceste însușirĭ, carĭ convin de minune uneĭ prizme, nu se prea potrivesc, ba nu se potrivesc de loc cu mobilitatea și fluctuația continuă a viețeĭ și a proceselor eĭ emoționale și mintale, procese carĭ ’țĭ fac adesea farsa de a ’țĭ modifica prizma, și uneorĭ — curios — de a ’țĭ-o schimba de tot. Așa în cît, am avea de-a face, pe cît vedețĭ, cu o prizmă elastică, primitoare și ea de felurite schimbări, și în cazul acesta… e curată trădare, și poate locul de a zice: «trădare să fie, dar s’o știm și noĭ.»
În adevăr, — un artist nu se poate compara cu un glob de lampă, care fatal trebue să’șĭ arunce coloarea, aceeașĭ în tot‑d’a‑una, în fie‑care rază de lumină
