Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/466

Această pagină nu a fost verificată

156

Sofiea Nădejde

sfîrșit la toate popoarele ariene; lăsînd la o parte pe celealalte despre cari nu maĭ încape îndoĭeală^[1].

Un fapt maĭ curios ĭe clocirea (la couvade). Ieată ce-ĭ aceasta: după ce femeea naște, bărbatul se pune în pat, geme și stă cîte-va zile, ca și cum ar fi ĭel lehuza, ba chiar primește rodinĭ și urărĭ. Prin acest simbolism, cată a-șĭ însușì luĭ paternitatea copiluluĭ. Strabon spune că tot așà făceaŭ Iberiĭ, strămoșiĭ Bașcilor de a-zĭ.

Acest obiceĭŭ se află și în America. Un misionariŭ ne spune despre Abiponĭ: «Indată ce femea naște, bărbatul se pune ’n pat: îl îngrijesc, postește cît-va timp, aĭ jurà că ĭel a născut copilul». Marco Polo a găsit acest obiceĭŭ în Iunam în veacul al XIII^lea. Apolonius, scriitoriŭ din veacul al doilea înnainte de Hristos spune «că femeile de pe lîngă Pontul Euxin (Marea Neagră) nasc copiiĭ împreună cu bărbațiĭ cari se culcă, țipă, îșĭ acopăr capul; după ce femeea a născut, bărbațiĭ se scaldă și pun să li se facă mîncărĭ maĭ delicate». Plutarh spune că la Ciprienĭ ĭerà acela-șĭ obiceĭŭ ca la Iberĭ, cînd s’a născut Bahus, Joie se puse ’n pat, strigînd și văĭtîndu-se și apoĭ jurà celorlalțĭ zeĭ că ĭel a purtat în coapsă pe Bahus și pe urmă l’a născut. Maĭ din nainte tot Joie născuse pe Minerva. Decĭ bărbatul se face că naște copiĭ pentru a aveà asupra lor drepturile ce le avuse maĭ înnainte femeea. După cum la zeitățile vechĭ găsim

↑ Bine înțeles aceste schimbărĭ s’au făcut încet, încet, fie-care generație a contribuit cîte cu ce-va, fără înse ca și obiceiurile vechĭ să se pĭeardă de-o dată și de tot: dovadă, remășițele de matriarcat la Germanĭ, Romanĭ, etc.

In evoluțiea sociologică întocmaĭ ca și în cea organică, alăturĭ cu organele ce aŭ rol însemnat în vieață și merg perfecționîndu-se, staŭ și altele vechĭ, și o bucată de vreme funcționează alăturĭ, de ex. branhiile alăturĭ cu plămîniĭ; cu cît înse cele nouă se întăresc, cu atît cele vechĭ se închircesc, păn’ ce une orĭ pier orĭ se arată numaĭ în perioada embrionară. Aceste închirciturĭ orĭ rudimente nu maĭ aŭ altă însemătate de cît că dovedesc că într’o vreme aŭ fost și aŭ funcționat.

După cum în organismele animale avem organe rudimentare, tot așa avem forme rudimentare în organismele sociale, care, ca și cele dintăĭ, ne pun pe urma formelor prin care a trecut animalul orĭ societatea. Ast-felĭŭ răpirea de femeĭ ĭerá o-dată o instituție socieală, ĭerà ca un organ normal. Comediea de la locuitoriĭ din țara Gallilor ĭe ca un organ, care nu maĭ are nicĭ un rost, dar care tot funcționează, făr’ nicĭ un folos; ĭear obiceĭul de la Romanĭ și de la Grecĭ, de a duce pe mireasă în brațe peste prag, ĭe un organ de tot rudimentar și care se arată subt adevăratul luĭ înțeles numaĭ celor ce-l compară cu obiceĭurile de aĭurea. Așa-ĭ cu toate așà zisele urme saŭ «faits de survivance», între care numărăm și sistemele de înrudire și miturile despre zeĭ, etc.

[1] Bine înțeles aceste schimbărĭ s’au făcut încet, încet, fie-care generație a contribuit cîte cu ce-va, fără înse ca și obiceiurile vechĭ să se pĭeardă de-o dată și de tot: dovadă, remășițele de matriarcat la Germanĭ, Romanĭ, etc.

In evoluțiea sociologică întocmaĭ ca și în cea organică, alăturĭ cu organele ce aŭ rol însemnat în vieață și merg perfecționîndu-se, staŭ și altele vechĭ, și o bucată de vreme funcționează alăturĭ, de ex. branhiile alăturĭ cu plămîniĭ; cu cît înse cele nouă se întăresc, cu atît cele vechĭ se închircesc, păn’ ce une orĭ pier orĭ se arată numaĭ în perioada embrionară. Aceste închirciturĭ orĭ rudimente nu maĭ aŭ altă însemătate de cît că dovedesc că într’o vreme aŭ fost și aŭ funcționat.

După cum în organismele animale avem organe rudimentare, tot așa avem forme rudimentare în organismele sociale, care, ca și cele dintăĭ, ne pun pe urma formelor prin care a trecut animalul orĭ societatea. Ast-felĭŭ răpirea de femeĭ ĭerá o-dată o instituție socieală, ĭerà ca un organ normal. Comediea de la locuitoriĭ din țara Gallilor ĭe ca un organ, care nu maĭ are nicĭ un rost, dar care tot funcționează, făr’ nicĭ un folos; ĭear obiceĭul de la Romanĭ și de la Grecĭ, de a duce pe mireasă în brațe peste prag, ĭe un organ de tot rudimentar și care se arată subt adevăratul luĭ înțeles numaĭ celor ce-l compară cu obiceĭurile de aĭurea. Așa-ĭ cu toate așà zisele urme saŭ «faits de survivance», între care numărăm și sistemele de înrudire și miturile despre zeĭ, etc.

[1]