care din ele sunt înzestrate cu caractere propriĭ, un naturalist putînd să deosebească cutare animal, aparținînd zoneĭ litorale, de un altul care vețuiește în regiunea abisală. Totușĭ, după cum am spus la început, între deosebitele animale ale acestor treĭ regiunĭ e o înrudire generală, o aceeași bază fundamentală. Planul general e comun, iar deosebirile sunt numaĭ niște transformărĭ, pricinuite de condițiunĭ de traĭ deosebite, cărora animalul a trebuit să se potrivească, cu riscul de a peri.
Agassiz, celebrul naturalist american, se înșelà cînd credea că în adîncul oceanelor va găsi o faună, o lume animală primitivă, cu totul deosebită de animalele cunoscute, o lume de trilobițĭ, amonițĭ și de belemnițĭ, ale căror urme fosilizate le găsim în tărîmurile cele maĭ vechĭ ale pămîntuluĭ.
Din potrivă, fauna abisală e relativ nouă. Condițiunile biologice atît de deosebite, după cum am văzut, pe care ni le înfățișează, n’aŭ putut fi învinse de cît încetul cu încetul de animale carĭ, gonite de lupta pentru traĭ, se scoboraŭ treptat în sînul acestor adîncimi enorme.
Dacă această ipoteză e adevărată, ar trebui să găsim, la deosebitele adîncimĭ ale zoneĭ abisale, deosebite stărĭ de transformare, cu atît maĭ desăvîrșite, cu cît adîncimea e maĭ mare. Ar trebui să maĭ găsim, în adîncimile cele maĭ marĭ ale zoneĭ abisale, ființe avînd origina cea maĭ veche printre animalele viețuitoare, și în straturile maĭ superioare ale aceleeașĭ zonĭ speciĭ maĭ noĭ, apărute maĭ tîrziŭ, aceste din urmă avînd un timp maĭ scurt pentru a se transformà.
Eĭ bine, descoperirile făcute în fundul oceanuluĭ adeveresc ipoteza origineĭ tîrzie a fauneĭ abisale: transformarea ochiuluĭ e o probă. Cu cît ne scoborîm în jos, de la suprafață pînă pe la vre-o 400m., adecă pînă la hotarul mijlociŭ de pătrundere în apă a razelor luminoase, vedem că ochiul deosebitelor animale e din ce în ce maĭ mare, căutînd să cîștige ast-fel în suprafață ceea ce perde în intenzitate. De la 400m. în jos, pînă în fund, ochiul evoluează în două direcțiunĭ; dispare, ca nefolositor, la animalele sedentare și la acele carĭ nu’s luminoase prin ele însășĭ; rămîne, făcîndu-se și maĭ mare, la animalele fosforescente. În sfîrșit, ochiĭ există, fără deosebire, la embrionĭ
