67
Ajungênd la Dorilă îi dete drumul. După aceea o tuli la fugă și fugi până ce ajunse la Miadă-nópte, o deslegă și pe dênsa, și apoi se duse și la Murgilă pe care îl trimise să și vadă de trébă.
Când ajunse la tovarășii sei, carii tot mai dormeaŭ, nu începuse âncă a se arĕta albul dileĭ, atât de lungă fu nóptea, fiind că voinicul îi oprise drumul ei, și așa avu timp destul să colinde după focul care îi trebuia.
N'apucă să ațîțe focul bine, și tovarășiĭ sĕĭ, de șteptânduse, dise:
- Dar lungă nópte mai fu asta, mĕĭ, vere.
- Lungă da, vericule, rĕspunse viteazul.
Și se umfla din fóle ca să aprindă focul.
Ei se sculară apoi, începură a se 'ntinde și a căsca, dară se cutremurară când vĕdură namila de lighiónă lângă dênșii și un lac de sânge cât pe colo. Sgâiră ochii mari și cu mare mirare băgară de sémă că ca petele balaurului lipsesc; ear vitézul nu le spuse ni mic din cele ce pățise, de témă să nu intre ură între dênșii, și se întórseră cu toții în oraș.
Când ajunseră în cetate, tótă lumea se veselea cu mic cu mare de uciderea balaurului, da laudă sfân tului că trecuse nóptea aia lungă, mai ajunseră uădată eară la dioă, și ridica până în 'naltul cerului pe măn tuitorul lor.
Vitézul nostru, care vĕduse și el lipsa capetelor, nu se frământa de loc cu firea, fiind că se scia curat la inimă, și porni către curtea împărătéscă, ca să vadă ce s'o alege cu capetele fără limbi; căci el în telesese că aici trebue să se jóce vre-uă drăcie.
Eară împăratul dacă vĕdu că se înfățișéză bucă
