41
- Frumușica mea, îi dise și Prăslea, dă'mĭ mie apă, și'ți făgăduesc să te duc pe tĕrêmul nostru și acolo să ne cununăm.
Fata de împărată îi dete apă și prinse mai multă putere; atunci strânse pe smeŭ în brațe, îl ridică în sus, și când îl lăsă jos îl băgă pînă în genuchi în pămênt; se opinti și smeul și băgă pe Prăslea pînă în brâŭ; puindu'și tóte puterile, Prăslea, mai strânse uă dată pe smeŭ și când îl trânti, îl băgă până în gŭt în pământ șii și tăie capul; ear fetele de bucurie se adunară împregiurul lui, îl luaŭ în brațe, îl sărutaŭ și îi diseră de adi înainte frate se ne fii. Îi spuseră apoi că fiecare din palatele smeilor are câte unŭ biciu, cu care lovesce în cele patru colțuri, și se fac niște mere. Așa făcură, și fie-care din fete avură câte un mĕr. Se pregătiră deci, să se întórcă pe tĕ rĕmul nostru.
Ajungênd la grópă, cletenă frânghia de se lovi de tóte mărginile grópeĭ. Pasnicii de sus pricepură că trebue să tragă frânghia. Se puseră la vârtejuri și scóseră pe fata cea mare cu mĕrul ei de aramă.
Ea, cum ajuuse sus arătă un bilet ce'i dase Prăs lea, care scria, că are să ĭa de bărbat pe frate-seŭ cel mai mare.
Bucuria fetei fu nesupusă când se vĕdu ear pe lu mea unde se născuse.
Lăsară earășă frânghia, și scóse și pe fata cea mid locie, cu mĕrul ei cel de argint și cu uă altă scrisóre în care o hotăra Prăslea de soție fratelui celui mid lociu.
Maĭ lăsară frânghia și scóse și pe fata cea mică;
