17
Copilul spuse calului din cuvânt în cuvênt tótă în tâmplarea cu mórtea bătrânului, și adogă:
- Eată-mă aicea singură, tatăl care ' mi a fost dat Dumneḑeŭ, nu mai este; remâĬ tu aică cu mine; dară să mergem într'altă parte, unde să ne facem uă co libă; aici, dinaintea astui mormênt, nu sciŭ de ce 'mi vine să tot plâng.
- Nu așa, stăpâne, îĭ respunse calul; noi ne vom duce să locuim unde sunt mulți ómeni ca dumnéta.
Cum, întrebă băiatul, sunt mulți ómeni ca mine și catata? Și a sătrăim în miḑlocul lor?
- Negreșit, fi respunse calul.
- Atunci, daca e așa, întrebă copilul, de ce nu vin ei pe lanoi?
- El nu vin, îi mai dise calul, fiind că n'aŭ ce căuta p'aci, trebue să mergem noi la dênșii.
- Să mergem, respunse copilul cu bucurie.
Ear daca îi spuse că trebue să fie îmbrăcat, fiind că ceĭ-lalță ómeninu âmblă așa goli, băiatul remase cam pe gânduri; și calul îi dise sâ bage mâna în u rechia lui cea stîngă, și după ce băgă mâna, scóse niște haine pe care le îmbrăcă, ciudinduse că nu scia cum să le întrebuințeze; calul îl învăță, și apoi copilul încălecă pe dênsul și porni.
După ce ajunse în orașul cel mai de aprópe, și se vĕdu întru mulțimea aia de ómeni, furnicând în sus și în josă, se cam spăimântă copilul de atâta sgomot, gi âmbla tot cu frică mirânduse de frumusețea case lor și de tot ce vedea; băgă însă de sémă că fie care lucru și are rânduéla sa. Dară calul înbărbătândul, îf disé:
