Pagină:Legende și basmele Românilorŭ.djvu/26

Această pagină nu a fost verificată

10

nu așteptă să'ĭ mai dică uădată, ci priimi cu tótă mulțumirea, ca unul ce aceea și căuta.

Încet, încet, se deprinseră unii cu alții, își spuse istoria și ce a pățit până să ajungă la dênsele, și peste cât-va timp se și însoți cu fata cea mai mică. La însoțirea lor priimi voiea ca să mérgă prin tóte locurile de prin prejur, pe unde va voi; numai pe uă vale, pe care i-o și arĕtă, îi dise să nu mérgă; căcă nu va fi bine de el, și'I și spuse că acea vale se numea valea plângerii.

Petrecu acolo un timp fórte îndelungat, fără a prinde de veste; fiind că remăsese tot așa de tîner, ca și când venise. Trecea prin pădure, fără să'l dóră măcar capul. Se desfăta în palaturile cele aurite; trăia în pace și în linișce cu soția, și cumnatele sale; se bucura de frăgedimea florilor și de dulcéța și curățenia aerului, ca un fericit. Eșea adesea la vê nătóre; dar într'uă di, se luă după un iepure, dete uă săgeată, dete duoă, și nu'l nemeri; superat, alergă după el, și dete cu a treia săgeată, cu care îl și ne meri; dară, nefericitul, în iuțéla sa nu băgase de sémă că, alergând după iepure, trecuse în valea plângerii.

Luând iepurile se întorcea acasă; de uădată îl a pucă un dor de tată-seŭ și de mumă-sa. Nu cuteză să spue soției sale, dară ele îl cunoscură după întri starea și neodihna ce vedea într'însul.

- Ai trecut, nefericitule, în valea plângerei, îĬ diseră ele cu totul speriate!

- Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; mĕ topesc de dorul părinților mei, însă și pe voi nu mĕ îndur ca să vă părăsesc.