Se puseră la cale tóte pentru bătălie, și porniră.
Luĭ Nea Bogdan însă, pentru că'l credea maĭ vitéz de cât dênșiĭ, îĭ deteră un cal cu aripĭ ce'l avea de moștenire de la părințĭ.
Cum ajunse la locul de luptă, smeiĭ care maĭ de care se întrecea și-șĭ arăta puterea; eară Nea Bogdan se ținea cu amêndouĕ mâĭnele de cóma caluluĭ care sbura pe d'asupra ósteĭ și striga; caz! caz! perduse și rușine și tot.
Caz împĕratul, socotind că'l caută înadins ca să'l omóre, se temu să nu se lase drept asupra luĭ și să'l prăpădéscă, și o tuli d'a fuga. Ostea luĭ făcu ca dênsul și smeiĭ remaseră biruitorĭ.
Se întórseră acasă cu mare bucurie, și mulțumind lui Nea Bogdan că i-a scăpat de nevoe, se hotărîră a'ĭ da orĭ ce va cere numaĭ să scape de dênsul. Apoĭ vorbind între dênșii:
– Adevărat, mare vitéz este mĕ, ḑicea unul.
– N'aĭ vĕḑut tu mĕ, că el n'a voit să se lupte în rând cu noi? El cum a ajuns acolo, nicĭ una, nicĭ douĕ, el cu Caz împĕrat voia să se lupte, ḑicea al duoilea.
– Așa este, mĕ, respundea al treilea, și cum se ținea de bine pe cal, când sbura și căuta pe Caz împĕrat.
Luĭ Nea Bogdan îĭ maĭ veni inima la loc când îĭ spuseră ceea ce hotărîseră eĭ. Se învoiră să'ĭ dea un burduf cu galbenĭ și să i'l ducă acasă.
Pe drum Nea Bogdan mergea înainte că să arate drumul, și suflarea și resuflarea Smeuluĭ îl împingea și îl trăgea înapoĭ. La întrebarea ce ĭ-a făcut smeul
