Pagină:Legende și basmele Românilorŭ.djvu/138

Această pagină nu a fost verificată

122

plecasem, apoi nu-mi aduc aminte ca am mai făcut, și m'am desteptat.

Pe când acesta își spunea visul, celă-lalt zîmbea. Apoi după ce sfârși de spus îi dise:

– Mĕĭ vere, ceea ce n'ai putut să facă tu singur, aĭdem să facem amênduoi. Vom merge să luăm ba nii. Ce dică tu?

– Da ce mĕ, nebun eștĭ tu? Ce banĭ să luăm?

Eu îți spuseiă că am visat, și tu, tronc, te pomenesci vorbind. Dar de unde să eĭ banii?

Tovarășul său îi vorbi așa de serios în cât îl în credință și priimi să mérgă cu el, déră cam cu în doială, și cam ciorovăinduse.

Porniră, deci, tot pe drumul ce apucase porumbe lul,și,bacăafiuna,bacăafialta,bacătunsă,ba că rasă, ajunseră la căpățîna de cal, și o arĕtă cu de getul celui ce visase, dicêndu'ĭ:

– Iată palatul tĕŭ de marmură în care ai âmblat și atâta te-ai veselit. Omul cu visul, se uită cam cu códa ochiului la tovarășul său, și se gândi. «El este nebun, sau își rîde de mine.» Până a nu apuca să mai dică ce-va, se luă după tovarășul seu care por nise înainte; el era fórte hotărât a nu mai asculta pe tovarășul său, daca și-ar rîde de dênsul mai mult, spuindu-i ast-fel de minciuni, și a se despărți de dênsul.

Mai merseră însă ce merseră și ajunseră în pólele movileĭ. Apoi omul dise celui ce visase:

– Aci este.

– Ce este?

– Ei bine, Comóra... Dar, ia stăĭ, ce-om găsi pe jumătate.