120
nu'l putea fura somnul, nici cât aĭ da în cremene. Se întórse pe uă parte, se întórse pe alta, să adórmă nici de cum; strînse ochii cât putu, și cu tóte acestea nu fu putință nici măcar a aromi; parcă ar fi fost cu ochii în sóre. Daca vĕdu și vĕdu, se puse și el pe brâncă cu cotele pe pământ și cu capul rezemat de mâini, și privea la tovarășul său cum dormea de dulce.
Era jumătate de oră de când privea el ast-fel; când de uădată se scólă în sus și rămâne cu gura căscată, vĕdĕnd un porumbel alb care sbura pe d'asupra omu lui adormit, și pe care nu-l băgase de sémă pînă aci. Și fiind că era așa de jos, credu că ar putea să'l prindă cu mâna, déra unde, că porumbul cât de blând se pă rea a fi, avea aripi, bată-l nevoia, și sburând mai cât colea, se puse jos. Omul nostru se ia după dênsul; po rumbul sbóră mai ' nainte, și tot ast-fel trecură live dea cu floricele și cu iarba verde, până ajunse la un crânguleț. Acolo dete peste uă căpățînă de cal pe care plóia și sórele uă albise ca osul de fildeș. Porumbe lul ântră pe gură, și sări afară prin locul ochilor, mai ântră și eși de mai multe ori; apoi, eșind se scutură și părea a se veseli; luă iară drumul ca mai ' nainte, sbu rând cât colea și uitânduse la omŭ ca cum i-ar fi dis, vino după mine; și merse și merse până la uă măgură, unde porumbul se înalță până în slava cerului de nu-l mai putea vedea. Omul nostru se gătea a se întórce, credênd că norii a luat pe porumbel, când de uădată îl vĕdu că se cobóră în jocuri, iute ca uă săgétă; și luă drumul înapoi pînă la tovarășul ce remăsese dor mind. Aci, se puse pe fruntea lui și peri. Atunci se cul că și omul nostru, și îndată adormi, par'că l'ar fi lovit cine-va cu muchia în cap.
